14 Juillet 2016 ou un autre Vive La France!

În ziua țării mele adoptive, Franța, devenită, de azi, și zi de doliu, mi-aș dori să nu mai punem muzică dramatică peste scena crimei.
Mi-aș dori să nu ne mai îngrijoreze scăderea turismului francez când moartea e încă fierbinte în trupurile celor uciși.
Mi-aș dori să nu mai incendiem turnul Effel cu imaginația noastră, când el se lumina, de fapt, de artificii fără să știe că îi mor copii, chiar în momentul ăla.
Mi-aș dori să va verificați știrile înainte de-a le da drumul, cu muzică de fundal, să tintuiti în față televizoarelor oameni care se vor opri din muncă să se hrănească cu tragedia, cu bucuria că nu-s ei și că nu-i a lor durerea. A căror prima grijă va fi să-și schimbe planurile de vacanță de pe ruta spre Franța.
Mi-aș dori să ne scutiți de falsă empatie alimentată de false știri cu fundal simfonic, dramatic și să ascultați, o data-n viață, La Marseillaise. Măcar atât, înainte să ne dezrudim de Franța, că nu ne mai convine și nu ne mai avantajează să îi fim prieteni. Înainte să-i rămânem mici și s-o privim în ochi doar la televizor, cu teamă.
Mi-aș dori să nu va mai faceți griji că ne e frică să ieșim pe stradă, fiindcă nu ne e. Să nu va imaginați că împachetăm, acum, bagaje și copii să ne refugiem din calea vieții, fugind din țara lui Napoleon și călcând în picioare tot ceea ce ne-a dat, tot ce ne-a învățat. Fiindcă primul lucru cu care ne-a îndrăgostit de ea pe veci e tocmai curajul. Care palpita din orice bucată de pământ franțuzesc, ca o istorie.
Fiindcă noi, cei din Franța, ne-am trezit, ca în fiecare dimineață, ne-am făcut, împietriți, rutina și ne-am dus la muncă. Nu încercați să va imaginați ce se-ntâmpla în noi.
Să știți doar că, la oră asta, deja ne-am deschis birourile, terasele, am scos scaunele pe caldarâm, după ce l-am spălat de sânge.
Am început să ne servim clienții, să ne vindem produsele, să turnăm cafeaua în cești cu ochii fixați pe colțul ziarului aruncat pe-o masă. Iar ultimul lucru de care avem nevoie acum e să știm că ne abandonați.