Mi-am re-făcut blog în ziua când am înțeles că Facebook e locul unde punem poze din concedii pentru rudele de departe, poze în care părem fericiți chiar dacă nu suntem, că oricum rudele de departe nu știu să citească printre rânduri.

Facebook e imaginea socială studiată la procesele de divorț din multe țări, e locul unde trebuie să dai bine, să fii cât mai frumos, mai optimist și mai politicaly correct, să nu dai nimic de bănuit în nici un sens care ți-ar putea daună carierei profesionale, politice ori vieții de familie. În urmă cu niște ani chiar eu m-am trezit condamnând o tânără care-și postase pe Facebook un selfie cu chipul tumefiat după corecția aplicată de soțul violent. Astăzi, probabil că aș sări ca arsă din colțul meu confortabil și-aș face orice să o ajut. Atunci, nu am putut, fiindcă nu puteam să concep că realitatea banală e asta, așa și fiindcă am plecat din România cu concepția de victimă vinovată, așa cum ne inoculează încă de când suntem mici, așa cum vedem prin vecini și prin propriile familii că trebuie să se întâmple, și anume că femeia trebuie să facă totul în casă, acasă și în concedii, fără nici cel mai mic mersi, sub impulsul fricii, nu al vreunei iubiri mistuitoare. Frică pe care soțul violent o alimentează zilnic cu presiunea vizavi de rolul lui de bărbat și de susținător fiananciar al familiei.

Mi-am refăcut blog în ziua când am întâlnit, în Franța, o femeie cu care nu mă frecventam în orașul meu natal din România. Și care , de pe Facebook, îmi părea tipul superficial. Nu ne-am întâlnit niciodată în România, nu am stat la aceeași masă, nu am vorbit. Dar când ne-am întâlnit pe coastă de sud a Franței, nu a fost România din noi care ne-a legat, ci ideile congruente. Și care n-au nici o legătură cu țara unde ne-am născut. Și care, pe Facebook, îmi părea plină de sine iar aici, pe-o plajă pustie, mi-a mărturisit cum se-ntorcea plângând de la facultate în fiecare zi, în ultimul an, în România. Si am avut un deja-vu.

Mi-am refăcut blog în ziua când am înțeles că asta nu-i o pierdere de timp ci, dimpotrivă, un câștig. De timp și de oameni. Că nu mai am de ce să mă tem că ceea ce voi spune e scris în afară orelor de curs și o să citească tata. Iar dacă tata nu e mândru de mine, cu siguranță se vor găsi zeci, sute de oameni care să aprecieze coerenta a ceea ce voi scrie, fie și doar prin prismă a prezenței mele în miezul acțiunii. Și-atunci, până și el , tata, cel mai mare judecător al meu, va ceda.

Ca astfel pot sa scriu o singura relatare, pe care oricum as spune-o tuturor. Ca nu mai am nimic de ascuns, cosmetizat, si ca pot, am dreptul asta, sa fiu coerenta. Ca nu am nevoie de o versiune diferita pentru fiecare.

Mi-am refăcut blog după toate știrile incoerente despre Franța, țara în care trăiesc de 6 ani, și căreia îi îndur și-i număr scheletii din dulap în fiecare zi. Ca să mă trezesc că vine vreun așa-zis jurnalist la all inclusive să se descarce pe țara care, mie, mi-a dat totul. Tot ceea ce n-aș fi avut niciodată, niciune, și pe care n-o voi părăsi nici dacă ar renaște, acum, un Napoleon, să ne pune armele în spate. Am luptă pentru și cu el. Știi ce înseamnă să ți se inculce asta în doar 6 ani de rezisdenta?

Și, desigur, nu-s toți asemeni mie. Nu simt toți așa. Voi scrie și despre ei.

 

Publicités