Le-a plăcut de noi când am ieșit să discutăm business la un restaurant de pe plajă iar soțul meu a achitat nota integral și discret astfel că nici nu ne-au mai adus-o la masă. Gestul, dimpreună cu alegerea celui mai bun vin care se poate găsi în sudul Franței, era menit să șteargă alegerea proastă a restaurantului: prea aproape de locul unde Nat s-a eliberat, la 17 ani, pe un ponton. Nu mă-ntrebați ce vrea să-nsemne sau la ce se referă fiindcă lacrimile ei de adâncă emoție că se află acolo nu mi-au răspuns nici mie la întrebare, nici prin deducție, pe oricare parte aș fi întors-o, n-am reușit să disting dacă-s de bucurie sau de tristețe. I-am lăsat 10 minute de reculegere la colțul falezei, timp în care el ne-a spus că-i emoționată de-un mauvais souvenir. Nat s-a întors cu machiajul întins pe față iar în timp ce ne scuzăm că n-aveam de unde ști, ne-a asigurat că nu-i nici un mauvais souvenir. Apoi ne-am așezat la masă, au adus vinul și a fost bine. Când ospătarul a deschis a doua sticlă mi se adresau, deja, cu pseudonimul pe care mi l-a dat tata în copilărie.

Liens-utiles56e000764941d

De-atunci ne tot invită, astfel că ne-am dus, o prima data, la proprietatea lor din haut Provence, cu prăjitura de desert în brațe. Pe drum am ascultat muzică slow și am studiat împrejurimile pline de verdeață, château-urile și am discutat despre piață imobiliară din zonă. Ajungem iar Nat mă îmbrățișează și e bucuroasă să mă vadă. Aflăm că nu au pregătit nimic, fiindcă își schimbă mobilă de bucătărie iar instalațiile sunt dezafectate electric. Nu, n-au comandat nici catering, nici pizza, mai au rămasă de ieri. Ne-am așezat la masă de lemn pe care zăceau împrăștiate niște chips-uri și am apucat, steril, și eu și el, paharul de plastic în care ne-au turnat martini roșu cu gheață. Ei erau deja la al nu știu cât-ulea pahar, îți dădeai seamă din apropo-urile deocheate prin care fiecare dintre ei încerca să-și marcheze teritoriul. « Tu bois trop, cherie! » își susurau unul celuilalt, pe jumătate serios, pe jumătate glumind și urmărind cu coadă ochiului reacția noastră. Reacție pe care n-o avem. Îmi mai arunc o data un ochi împrejur să discern dacă nu cumva e vreun grătar care stă să se pregătească și după ce mă conving că nu, apuc paharul de plastic în care mi-au mai turnat un rând. Din priviri mă consult cu soțul dacă a fost sau nu o invitație la masă. Ne asigurăm că da iar după ce le admirăm zgomotos piscina, casa, proiectul arhitectural de extensie al casei, ne ridicăm și ne îndreptăm spre mașină în incantațiile lor de prietenie.

A doua oară n-aveam de gând să ne ducem dar ne-am trezit urcându-ne în mașină și pornind la drum , tot pe muzică slow și discutând piața imobiliară din zonă fiindcă asta ne inspiră peisajul, să răspundem invitației care a urmat, la un aperitiv și-un pahar rece de rosé la piscină de i-o admirasem. Trecând pe lângă atâtea château-uri îmi da în gând să oprim să cumpărăm un vin bun dar soțul meu refuză, gândindu-se că prietenii noștri vor fi à la hauteur de data asta.

Suntem primiți în zgomotele zglobii care răsuna din piscină și sunt bucuroși să ne primească. Ne așezam la masă din terasă și ne servesc cu the glacé. E bun rosé-ul, îmi spun, dar pentru ceilalți, tac. Rosa, cea mai mică dintre fiicele adolescențe de culoare, adoptate de el în timpul primei lui căsătorii, din Ghana, aduce farfurii și se servește înghețată. Nat, mama adoptivă obsesiv-compulsiva o ceartă și o pune să schimbe farfuriile pe pahare speciale pentru înghețată, după care așează  cu atenția unui artist câte un biscuite și presară bomboane de decor pe fiecare dintre cupele cu înghețată. Eu nu vreau înghețată dar o savurez ca pe martini roșu. Nici soțul meu nu vrea înghețată dar o savurează tăcut, ca pe martini roșu. Nici Nat nu vrea înghețată fiindcă, ne spune ea, nu mănâncă înghețată din asta, ieftină, de la supermarket. « J’aime le luxe, moi! » ne trântește superior în timp ce noi înghițim cu noduri înghețata ieftină de la supermarket pe care tocmai ne-a servit-o à la limite să mai cerem o porție.

Mai stăm puțin timp în care conversația nu se leagă și intrăm în piscină. Cele două fiice adolescențe ale lui, din prima căsătorie, țipă și se aruncă în apa astfel încât mă simt la Aqualand și mi se declanșează agorafobia. Mă scutur ca o pisică și mă așez la umbră, pe un șezlong. Nat mă urmează și se așează lângă mine să mă-ntrebe que’est-ce que ça va pas? Nu știu cum să-i explic că ideea mea despre stat la piscină e mai puțin gălăgioasă și nulă de activități, cel mult pot să citesc o carte acolo, trântită pe șezlong, astfel că ea se întoarce la tăvăleală din piscină cu părere de rău că nu mă poate consola. Părere de rău pe care și-o exprimă mai târziu, când o îmbrățișez de plecare, și când îmi spune, la ureche, că mă-nțelege, că știe cum e să fii singură și că mă așteaptă pe la ea în zilele când o să mor de plictiseală. ÎI promit mincinos că vin și o conving că abia aștept ocazia că să mă pot desprinde de ea și să mă urc în mașină. Soțul meu se urcă și el în mașină într-un schimb de replici despre proiectul arhitectural, pornesc motorul ne salutăm, prin geamul deschis, prietenii, cu zâmbetul înțepenit de…foame.

Nota : Orice asemanare cu persoane sau situații din realitate este absolut involuntar satirizată. Wink 😉
DSC_0492

 

Publicités